respirația

mă trezesc noaptea ca să te-aud respirând
așa cum faci cu un copil care doarme

se sting pe rând toate luminile
acestei lumi care ne orbește
inima nopții bate zdrobind alte inimi
intră în noi și se mărește

rămână doar

nu credeam să-nvăț a iubi vreodată
biciul tău de funii precum mila ta
dar azi te rog vino cu el și scoate
toată lumea aceasta din inima mea...

tot ce-i negustorie târguială și calcul
tot ce se poate vinde sau măsura
rămână în mine doar Porumbelul
al cărui zbor e dragostea ta....

spovedania unui paralitic necivilizat(paraliticii civilizați nu se spovedesc)

tot mai greu și-mpovărat mi-e sufletul

mai ales de truda de-a nu părea așa

sub zâmbetul cu care ascund osteneala

tot mai de piatră e inima mea

căci se încăpățânează să ducă muntele
pe care lumea îl ridică în fiecare

muntele morții ce rămâne din viața

care ne-a fost dată ca să ne doboare.....

viața suptă la creșă învățată la școală

perfecționată zilnic la ”locul de muncă”

făcută din trufia cunoștinței care

nu lasă inima să știe și să plângă

ca să nu se spargă temelia acestei lumi

care-i chiar inima noastră de piatră

și să nu țâșnească din spărtură iubirea

viața oamenilor cea adevărată....

lumea e piatra de pe mormântul iubirii
de-aceea mă duc azi la preot s-o dea
cu puterea celui ce ne-a spus s-o învingem
la o parte de pe inima mea....

pui de poeme

tu îmi înveți inima de bestie să plângă
ca să se înmoaie cât să iasă din ea
inima mea de om cea adâncă

tu mă lovești cu rănile tale în moalele capului
care gândește moartea mea în mine

nu credeam să învăț a iubi vreodată
la fel ca pe cruce biciul tău
dă-l inimii mele și învaț-o să scoată
lumea aceasta din sufletul meu

lumea acesta plină de biserici
pline de noi cei atât de cuminți
la liturghia tarabelor unde se preface
dragostea ta în pungi de arginți..

a doua copilărie

sufletul meu nu știe încă să meargă
decât sprijinit de sufletul său
și viața mea nu știe decât să cadă
din veșnicie mereu...

lovindu-și mâinile coastele gleznele
tot mai rănit dar zâmbindu-mi mereu
îmi ține sufletul și-l învață să meargă
dragostea tatălui meu...

Biserica luptătoare

zilnic pe câmpul de luptă al vieții
tot felul de curve tâlhari și mișei
se strâng să înfrunte armatele morții
doar cu dragostea ta pentru ei....

și sunt mereu măcelăriți până seara
când noaptea oprește cumplitul omor
dar în bezna ce-acoperă câmpul de luptă
zac doar cadavrele păcatelor lor....

zidul

ca de aer ni-s înconjurate făpturile
de-o nevăzută lume de iubire
doar prin rana făcută de poruncile ei
pot sufletele noastre s-o respire...

”să nu te opui celui ce-ți face rău”
”să binecuvintezi pe cel ce te blesteamă”
”să faci bine mereu vrăjmașului tău
și să primești ura lui fără teamă”
 
căci ca în aer ni-s înfășurate făpturile
în dragostea ce nu se poate spune
dar e-n inimi un zid între suflet și ea
ce numai dușmanii pot să-l dărâme...

dorul

mă încăpățânez să vorbesc despre dragoste
deși eu n-o am, n-o cunosc...
și totuși mi-e doar de ea ca de omul
care trebuia să fiu și n-am fost...

mi-e dor de ea ca de-o parte din trup
în care sufletul meu n-a ajuns
mi-e dor de ea ca de-o bucată de inimă
cu care niciodată n-am plâns....

mă încăpățânez să vorbesc despre dragoste
tot mai mult cu cât îmbătrânesc...
căci mi-e tot mai dor de ea... ca de viața
pe care-ar fi trebuit s-o trăiesc....

povestea de trezit

”a fost odată ca niciodată
un negustor de pietre prețioase
care-ntr-o zi a dat pe-o piatră
întreaga bogăție ce-adunase...”

așa îmi spui în fiecare dimineață
cu zorii care-mi intră-n casă
nu ca o nouă zi ci-o nouă șansă
să dau pe dragoste întreaga viață....

iadul iubirii

am venit la tine să mă înveți să iubesc

și tu mi-ai spus cu voce aspră bărbătească
că niciodată n-o să poată iubi
cel care vrea să trăiască....

pe când vorbeai m-a atins dragostea ta
și am simțit în mine iadul tău:

pe cei ce mor singuri într-un ocean de iubire
fiecare pe insula sinelui său...