cântec gâfâit

cum dorm aurolacii în scări de bloc sau squaruri
trăgând din punga cu prenadez când li-e frig
așa stau ghemuit în viața mea tot mai murdară
tragând căldură, din numele tău, când te strig....

tot mai strâns în mine ca un copil nenăscut
al cărui suflet caută să fugă înapoi in nimic
de sodoma în care-ar urma să se nască
și căreia îi dă foc cu numele tău când e frig....

e-o jumătate de veac de când tot mă ghemui
încercând să mă-ntorc în iubirea părinților mei
de când m-am născut doar strigătul meu crește
și-n poveștile de adormit copiii sunt doar zmei....

suflet orfan

și cărțile lumii tot orfan m-au lăsat
autorii nu știu nici ei să iubească
doar te ajută puțin ca sufletul tău
să știe cumva după ce să tânjească....

și cărțile lumii tot orfan m-au lăsat
flămând la ușa care dă spre moarte
acolo m-a găsit iubirea ta și m-a salvat
dându-mi să sug din coastele ei sparte...

spovedania unui poet

tu știi c-aș da toate poemele lumii
și cântecele îngerilor toate le-aș da
pe tăcerea aceea nesfârșită a inimii
în care se-aude respirația ta...

de-aceea scriu, ca să mă țin cu mintea
pe crucea unde toată zarva moare
pănă la liniștea aceea fără nume
unde suntem o singură suflare....

respirația

mă trezesc noaptea ca să te-aud respirând
așa cum faci cu un copil care doarme

se sting pe rând toate luminile
acestei lumi care ne orbește
inima nopții bate zdrobind alte inimi
intră în noi și se mărește

rămână doar

nu credeam să-nvăț a iubi vreodată
biciul tău de funii precum mila ta
dar azi te rog vino cu el și scoate
toată lumea aceasta din inima mea...

tot ce-i negustorie târguială și calcul
tot ce se poate vinde sau măsura
rămână în mine doar Porumbelul
al cărui zbor e dragostea ta....

spovedania unui paralitic necivilizat(paraliticii civilizați nu se spovedesc)

tot mai greu și-mpovărat mi-e sufletul

mai ales de truda de-a nu părea așa

sub zâmbetul cu care ascund osteneala

tot mai de piatră e inima mea

căci se încăpățânează să ducă muntele
pe care lumea îl ridică în fiecare

muntele morții ce rămâne din viața

care ne-a fost dată ca să ne doboare.....

viața suptă la creșă învățată la școală

perfecționată zilnic la ”locul de muncă”

făcută din trufia cunoștinței care

nu lasă inima să știe și să plângă

ca să nu se spargă temelia acestei lumi

care-i chiar inima noastră de piatră

și să nu țâșnească din spărtură iubirea

viața oamenilor cea adevărată....

lumea e piatra de pe mormântul iubirii
de-aceea mă duc azi la preot s-o dea
cu puterea celui ce ne-a spus s-o învingem
la o parte de pe inima mea....

pui de poeme

tu îmi înveți inima de bestie să plângă
ca să se înmoaie cât să iasă din ea
inima mea de om cea adâncă

tu mă lovești cu rănile tale în moalele capului
care gândește moartea mea în mine

nu credeam să învăț a iubi vreodată
la fel ca pe cruce biciul tău
dă-l inimii mele și învaț-o să scoată
lumea aceasta din sufletul meu

lumea acesta plină de biserici
pline de noi cei atât de cuminți
la liturghia tarabelor unde se preface
dragostea ta în pungi de arginți..

a doua copilărie

sufletul meu nu știe încă să meargă
decât sprijinit de sufletul său
și viața mea nu știe decât să cadă
din veșnicie mereu...

lovindu-și mâinile coastele gleznele
tot mai rănit dar zâmbindu-mi mereu
îmi ține sufletul și-l învață să meargă
dragostea tatălui meu...

Biserica luptătoare

zilnic pe câmpul de luptă al vieții
tot felul de curve tâlhari și mișei
se strâng să înfrunte armatele morții
doar cu dragostea ta pentru ei....

și sunt mereu măcelăriți până seara
când noaptea oprește cumplitul omor
dar în bezna ce-acoperă câmpul de luptă
zac doar cadavrele păcatelor lor....

zidul

ca de aer ni-s înconjurate făpturile
de-o nevăzută lume de iubire
doar prin rana făcută de poruncile ei
pot sufletele noastre s-o respire...

”să nu te opui celui ce-ți face rău”
”să binecuvintezi pe cel ce te blesteamă”
”să faci bine mereu vrăjmașului tău
și să primești ura lui fără teamă”
 
căci ca în aer ni-s înfășurate făpturile
în dragostea ce nu se poate spune
dar e-n inimi un zid între suflet și ea
ce numai dușmanii pot să-l dărâme...

dorul

mă încăpățânez să vorbesc despre dragoste
deși eu n-o am, n-o cunosc...
și totuși mi-e doar de ea ca de omul
care trebuia să fiu și n-am fost...

mi-e dor de ea ca de-o parte din trup
în care sufletul meu n-a ajuns
mi-e dor de ea ca de-o bucată de inimă
cu care niciodată n-am plâns....

mă încăpățânez să vorbesc despre dragoste
tot mai mult cu cât îmbătrânesc...
căci mi-e tot mai dor de ea... ca de viața
pe care-ar fi trebuit s-o trăiesc....

povestea de trezit

”a fost odată ca niciodată
un negustor de pietre prețioase
care-ntr-o zi a dat pe-o piatră
întreaga bogăție ce-adunase...”

așa îmi spui în fiecare dimineață
cu zorii care-mi intră-n casă
nu ca o nouă zi ci-o nouă șansă
să dau pe dragoste întreaga viață....

iadul iubirii

am venit la tine să mă înveți să iubesc

și tu mi-ai spus cu voce aspră bărbătească
că niciodată n-o să poată iubi
cel care vrea să trăiască....

pe când vorbeai m-a atins dragostea ta
și am simțit în mine iadul tău:

pe cei ce mor singuri într-un ocean de iubire
fiecare pe insula sinelui său...

Aproapele

eu te rănesc cu fiecare gând
iar rănile tale îmi spală păcatele
chipul tău scuipat de mintea mea
dă feței mele lumina și lacrimile...

cu fiecare bătaie lovește în tine
carnea inimii mele ca o palmă grea
viața mea te ucide și tu cobori în iad
cerând să iei cu tine vina mea...

eu te rănesc mereu și te gonesc
iar tu pleci tăcut cu tot ce mi-e greu
când viața mea te alungă, dragostea ta
rămâne aproapele, tot mai aproapele meu...

doar căldura dragostei te face să-ți simți

pielea sufletului

materia lumii

tot ce atingi tu se preface-n iubire
(azi vor fi iar dragoste pâinea și vinul)
n-am știut că iubirea e materia lumii
că din ea sunt făcute și cuiul și spinul

pân-am văzut cum le-a primit carnea ta
cum sângele tău le săruta în neștire
atunci am înțeles că doare și moare
doar ce nu lăsăm să redevină iubire...

căsătorie

ce lung drumul sufletului până la tine!
mi-am străbătut inima și trupul cu greu
să mă scoată din lumea iubirii de sine
n-a putut decât dragostea lui Dumnezeu.

de-acum vom merge amândoi mai departe
după dragostea aceasta nepământească
căci nu știu să-ți spun câți demoni iubito
ne-așteaptă ascunși în dragostea noastră...

îndrăgostirea

pe toți i-au vindecat cuvintele tale

numai pe mine m-au îmbolnăvit
ca niște cuie în minte si-n carne
tot mai adânc m-au rănit...

și n-am înțeles de ce doar în mine

cuvintele tale sapă mereu

decât simțind prin răni cum se-apropie
dragostea ta de sufletul meu...

apă vie

eu nu-ți șoptesc numele ci îl beau
cu beznele inimii însetate de plâns
doar lacrimile știu să deschidă mormintele
ce-n mine cu vremea s-au strâns...

toți cei pe care n-am putut să-i iubesc
toți cei pe care nu i-am iertat
așteaptă numele tău să coboare în mine
ca o picătură de apă în iad...

eu nu-ți șoptesc numele ci îl beau
cu toată setea morților din mine
mi-e inima un cimitir de neiubiți
în fundul căruia te-am îngropat pe tine...

tu

Sunt orb când nu te văd în cei din jur
sunt paralitic când n-ajung la tine
și mut când nu îți spun nimic
stând și vorbind cu cel de lângă mine.

Sunt plin de duhuri rele când mi-e teamă
să te îmbrățișez în cel ce-și urlă ura
sunt mort când nu îți simt sărutul
în pumnul care îmi zdrobește gura

căci doar îndrăgostindu-ne de tine
cel ce în iadul inimilor noastre stai
găsim în cearta noastră de tâlhari pe cruci
iubirea care duce-n Rai......

primul ajutor

se pare c-am mâncat un fel de măr

ce-avea în sâmburi prima toamnă

și inima ce mă ținea în cer a stat

și am căzut deodată din icoană.

și-acum tu mă săruți stăruitor pe gură

pe ochi pe frunte și pe sânul mut

cu rana care ți-a rămas din mine

tu dragoste din care am căzut...